Despre multe si despre nimic.

Am stat toata noaptea treaza si am citit o carte despre violenta domestica. Chick-lit (chick lit de 700 de pagini, dar totusi.coperta era portocalie). Despre violenta domestica. Nu prea am putut sa dorm.

Apoi am ajuns la serviciu nedormita si cu organismul intors pe dos din cauza nesomnului. Sunt ca pusa pe pilot automat. Am ochii rosii si ma tot frec la ei instinctual. Cred ca sperii clientii. Acum, colac peste pupaza, am dat peste poza unei femei musulmane. Ingropata pana la gat. Pregatita pentru a fi omorata cu pietre. Sunt masochista. Am citit articole despre condamnarile la moarte din Iran si Afganistan. In legea lor Ha…nu mai stiu cum scrie ca femeia trebuie sa fie ingropata pana la gat, barbatul pana la brau. Atunci cand sunt ucisi cu pietre zic. Apoi, daca vreunul reuseste sa scape, el este liber. Ia ghiciti cine scapa cel mai des?

Asta nu-i un articol informativ despre ce se intampla in lumea araba. Este un articol plangaret despre faptul ca de azi de dimineata imi rod unghiile. Si uneori simt si eu nevoia, specifica unui emo, sa ma tai. Nu pentru ca-s neinteleasa, ci pentru ca uneori as vrea sa pedepsesc oamenii si cel mai la-ndemana om sunt eu. Dar n-o fac. E rau destul, la ce bun sa contribui si eu?!
Ma uit la astia cum vin in magazin si cumpara si cumpara si cumpara. Si nimanui nu-i pasa. Si atunci cand esti omorat cu pietre poate dura si o ora, deoarece scrie in lege ca pietrele nu trebuie sa fie prea mari ca sa nu mori din prima, ca e pacat de la Allah sa nu te chinui si tu putin, femeie imorala ce esti.
E sentimentul inutilitatii asteia care ma sufoca. Ca nu pot face nimic. Nu pot tine pe nimeni in brate spunandu-i ca o sa fie bine, deoarece am obosit sa ma prefac. Si ei stiu. Si noi stim. Toata lumea stie. Nu o sa fie bine. Nu e bine. Va fi, atunci cand vom disparea de pe fata pamantului, iar acesta va fi din nou populat de dinozauri. Mi-au fost dragi dinozaurii. Daca ar mai exista, un sauropod te-ar strivi din greseala, fara sa te urasca. Cum ar putea o fiinta atat de mare sa urasca? Noi suntem asa mici, mici, ca niste flegme ale unui Dumnezeu care parca vrea sa-ntarzie Apocalipsa ca sa ne faca-n ciuda. Sa ne lase sa ne mai balacim un pic in propria mizerie. Uf. Si-mi pare rau pentru blasfemii, dar mor (ce ironic!) de curiozitate sa stiu daca o sa ard si eu in iadul celor care au aruncat prima piatra. Si pe ultima.

Unii ignora pentru ca stiu ca nu pot face nimic. Eu sunt printre cei care nu se pot abtine. Incerc sa nu plang pentru ca sperii clientii. Iar clientii sunt in general copii. Problemele lor cele mai mari este ce sa aleaga intre doua jucarii.

Eu stau noaptea cu ochii-n tavan si ma gandesc la …La ce ma gandesc? Ma gandesc de exemplu la vecina bunica-mii care a murit singura, avand cangrena la ambele picioare si ciroza la ficat. Cum l-a sunat pe un om pe care-l ajutase ca sa o duca la spital si acesta i-a zis ca e ocupat. Cineva a strigat dupa el sa ajute si el era ocupat. Deh, patron de restaurant. Banii… Stii, daca as fi vrajitoare l-as blestema. Dar nu sunt, si-n plus imi rasuna in urechi vorbele bunica-mii care-mi spune ‘ sa te rogi si pentru dusmanul tau’. Dar nu e dusmanul meu. Nici macar nu e dusman. Doar un om. Amarat. Demn de mila. Ma-ntreb daca mai doarme noaptea. Sau poate e atat de adormit incat nici macar nu stie. Nu-si da seama. Dar eu stiu. Dracu sa ma ia, stiu. Si nu dorm. Cateodata ma-ntreb daca nu as face la fel. As fi prea ocupata pentru a cobori ochii catre suferinta. Sa aiba cineva nevoie de mine si eu sa spun ‘Nu pot, am treaba’. Ma urasc pentru toate situatiile ipotetice in care as putea sa fac asta. Sa uit. Sa nu-mi pese. Sa ignor. Sunt o criminala. Dar din fericire, nu ma ucid decat pe mine. Deocamdata. Si sper ca se va fi terminat pana sa ajung si la altii.

Mai avem putin de Dumnezeu in noi si vrem sa-l extirpam. Pentru ca doare.